„La noi, succesul la public miroase urât“

"Restul e tăcere", cel mai scump film românesc realizat după 1989, va avea premiera în Bucureşti pe 7 martie, după care va fi lansat şi în Timişoara şi Iaşi. Am intrat în culisele producţiei acestui film împreună cu regizorul şi scenaristul lui, Nae Caranfil.

Cezar Paul-Bădescu: Ai scris prima variantă a scenariului în 1988, la Bruxelles. Care este povestea acestui scenariu, până a ajuns să se poată face film după el?

Nae Caranfil: Nu pot decât să înşirui, într-un montaj abrupt, câteva flash-uri: eu, contemplând pentru prima oară în viaţa mea o imprimantă la lucru, minunându-mă ce repede scuipă un text pe care eu îl clocisem în luni şi luni (ce repede, adică în "numai" 14 ore – suntem în 1988, remember?); eu, plimbându-mă cu scenariul la subraţ pe Champs-Elysees (tot pentru prima oară în viaţă), în drum spre sediul central Gaumont, unde speram să-l las pe mâini bune; cinci ani mai târziu, în 1994, producătorul Titi Popescu, invitându-mă să facem prima etapă a pregătirii filmului la Neptun, alături de o întreagă echipă – adică să îmbinăm utilul cu plăcutul; o lună şi jumătate mai târziu, veşti proaste de la Paris: nu sunt bani
pentru film, compania
de producţie pariziană este în pragul falimentului; ca şi mine de altfel, pentru că nu mă mai ţineam decât în promisiunea lor că mă vor plăti; veste încă şi mai proastă, scenariul "Restul e tăcere", alături de alte active ale companiei falimentare, a fost ipotecat de bancă şi nu mă mai pot atinge de el timp de doi ani - durata valabilităţii contractului de cedare de drepturi pe care-l semnasem anterior; 1995, în plină perioadă de "înstrăinare", primesc telefon că am câştigat trofeul Martini&Rossi pentru cel mai bun scenarist al anului, în cadrul Festivalului de Film de la Paris. "Cu ce scenariu?", întreb eu. "Cu «Restul e tăcere»!", mi se răspunde. Ce păcat că n-am acces la el!… Titi Popescu, din nou, în biroul
celebrei producătoare Claudie Ossart, negociind o nouă intrare în producţie.

O lună mai târziu, cel mai recent film al celebrei producătoare deschide festivalul de la Cannes: "La Cite des Enfants Perdus". Dezastru de public şi de critică. Claudie Ossart depune bilanţul şi se angajează la o altă companie de producţie. 1999, un alt premiu neaşteptat: locul 2 la Concursul Internaţional de Scenarii Hartley&Merrill, la Hollywood.

Singurul câştig palpabil - o viză de zece ani pentru SUA. Restul e… tăcere încă şase ani. În urma unei discuţii cu producătorul Cristian Comeagă, renunţăm la obsesia unei finanţări internaţionale şi depunem scenariul la concursul de proiecte CNC din vara lui 2005. Va fi un film sută la sută românesc! Mergem peste tot, deschidem toate uşile, pledăm, implorăm, negociem. Un an mai târziu suntem în pline filmări…

Film dificil, film comercial

- Ai spus că vrei ca "Restul e tăcere" să fie un film comercial de calitate. Nu te temi de concepţia din cultura românească cum că tot ce e comercial e ieftin din punct de vedere valoric?

- Ba da. În principiu, noţiunea de "comercial" a fost învestită cu o pleaşcă de conotaţii negative ("concesii făcute succesului facil", "prostituţie estetică" etc.). Hai să folosim un alt termen: "accesibil". "Accesibil" unui public larg, adică "de potenţial succes comercial".

Dar un produs accesibil poate fi în acelaşi timp inteligent, valoros, ambiguu şi profund. Un produs
accesibil poate fi doar aparent accesibil, dovedindu-se, la o privire mai atentă, plin de capcane şi de straturi ascunse. După cum o operă "dificilă" poate fi o simplă fiţă, o abureală ce maschează incapacitatea autorului de a articula ceva coerent. Există capodopere accesibile sau dificile, după cum există inepţii accesibile sau dificile.